În Arad, între anii ´65-90 găseam la "Asociația vinatorilor și pescarilor sportivi" , vis a vis de biserica ungurească, pe Bulevardul Republicii, acum B-dul Revoluției, cu mult noroc, termometre din cele pe care le disprețuim azi profund, știți voi de ce, și plicuri cu 20g de pureci de baltă, uscați.
Acvariști erau destui, dar nu erau asociați, în piață au început să apară, cred, după anii ´75-80, cu pești comuni, nimic special, nici măcar ceva selectat, ci reproduși în masă, 4000 de Berlinezi în 50 litrii de apă, sau cam așa ceva. Scalarii erau la mare preț, rari, cu un renume mai grozav decât al discusilor în ziua de azi. Ca un acvarist care mă respectam, educat de către cunoscuți neinitiati cu "Aaaaaa,... ce frumoși sunt" și "Ooooo,... astea le-ai făcut toate, tu singur?!" credeam că fac parte din elita acvaristică.
Știm noi unde duce așa ceva: aici, unde ne aflăm, între cei care exclama: "Da, așa ceva am făcut și eu, dar puțin diferit".
Știți la ce mă duce gândul acum?
La babele care stau seara pe bănci sau scaunele șchioape, la stradă, în fața casei și își deapănă secretele aflate la creșterea puilor de rațe, găini, gîște,...